06-09-2006 (o teorie a lecturii) :)

Trebuie să fiu cît mai exact cu putință, pentru că termenii își pierd adesea proprietățile pe acest cîmp. Căci despre cîmpul unde se condesează și se transformă în altceva simțurile este greu de vorbit. Gîndirea se spațializează în limbaj prin virtutea corelativilor și, probabil, diluează semnificațiile pentru a le face exprimabile. De aceea cred că nu este just să vorbesc despre o situație de sublimare, despre o reemergență anacronică a ideii de sublim care m-ar plasa într-un loc sigur, la adăpost de pogo-ul realităților mai mult sau mai puțin organizate și la adăpost de natura pe care o instrumentez. Nu este just să vorbesc, în cazul acestei experiențe, despre nici un fel de metafizică, tocmai pentru că aceasta este metodic speculativă, imaginativă și, pînă la urmă, înstrăinată intelectualist de complexul faptelor care mă interesează. Pot în schimb să vorbesc, în termenii cei mai lipsiți de echivoc pe care îi am la îndemînă- dar nu lipsiți de o anumită referențialitate- despre unire, despre unire a ta cu tine însuți, despre intuiția lucidă a unei stări în care simțurile se coordonează, pînă în cele mai subtile aspecte ale lor, în vederea constituirii unui eu, aproape anorganic, cu siguranță inuman. Pînă aici nimic deosebit: plăcerea voinței, deliciile celui orgolios, autoflagelare și bildung. Problema apare în momentul în care, obiectul efortului odată constituit, se confruntă cu propriile variante, cu reziduuri și latențe care fac, de o bună bucată de timp, obiectul psihanalizelor de orice fel. Ei bine, abia în acest punct intuiția mea devine atentă și știe că variantele respective nu numai că trebuie eliminate, ci trebuie șterse definitiv pentru a duce tendința (căreia nu-i găsesc un nume adecvat) la un sfîrșit. Cred că despre asta depune mărturie literatura, rețea de variante ale eului, spațiu unde simulăm, atît cititori cît și scriitori, luarea în posesie a propriilor noștri avatari. De aceea, atît lectura cît și scriitura sunt acte care țin de gîndirea magică, pentru că cel care practică aceste gesturi nu face altceva decît să intre, ritualic, în posesia unei particule din sine însuși. La fel cum prin practica voluntară și conștientă a unei morale elementare, capeți un ascendent asupra unui oarecare defect și ajungi, astfel, la o stare de comoditate socială. Individuație și mai mult decît atît, un panou specific și selectiv care se compune în laboratoarele interiorității, practica literaturii devine valoroasă în momentul în care devii conștient de ea, în clipa cînd intuiești atît posibilitățile, dar și limitele acesteia.

Everything You Do is a Balloon

Casa

Casa. Placenta din care ieşi doar spre a recunoaşte că ai greşit. La început sensibil inexistente, pe urmă progresiv pregnante, pînă ce corpul îşi pierde conturul, lucrurile străine pulsează. E o zi ciudată de toamnă şi o noapte care încă se continuă în cap, încă trăieşte acel creier de o noapte care acum prelucrează şi calculează, încearcă să rezolve puzzleuri şi să dizolve plăcerea în acid.

E şase dimineaţa şi mă aflu într-o Dacie 1300, veche de Dumnezeu ştie cînd, undeva pe drumul dintre Turda şi Baia de Arieş. E încă întuneric afară şi frig, un frig care dă ţigării fumate pe grabă gust de clor, ca la bazin, cînd nu eşti atent şi respiri apă. Pe nări şi pe gură. Şi mai lasă-mă aici, la margine

să transform

să repet pînă la sfîrşit.

Şi, printre cei care comandă,

printre cei care au

în sînge ordinea—

Stăteam pe bancheta din spate, uşor ghemuit într-un colţ, îmbrăcat în negru şi cu gluga trasă peste părul nu demult tuns periuţă. Îmi era şi frig şi teamă că Gheorghe, rechinul cu care făceam traseul, îşi va da seama că eram una şi aceeaşi persoană cu cel care acum două săptămîni călătorise cu el fără să plătească. Şi fusese şi obraznic pe deasupra.

Ochii îmi alunecau pe suprafaţa agitată a rîului şi pe măsură ce se lumina, scădea şi rezistenţa.

*

Mai ai oră pînă să înceapă vecernia, aşa că te întinzi în pat gîndindu-te că ai timp destul, că vei rămîne aşa netulburat, în plăcerile pe care ţi le oferă inventarul oboselii, pînă cînd îl vei auzi pe fratele Nectarie bodogănind prin chilie; vei şti atunci că trebuie să te ridici, să te speli şi să îmbraci hainele cele noi.

Era atîta jar în sobă, încît lemnele verzi de fag pe care le-ai vîrît înăuntru, au început să trosnească şi să ardă întocmai ca nişte lemne uscate de brad; ai moţăit surprins de sunetul acestora şi te-ai afundat cu cel puţin un centimetru în patul, totuşi, nu îndeajuns de tare pentru gustul tău. Şi, cu mult înainte ca fratele Nectarie nu numai să înceapă pregătirile sale zgomotoase pentru slujba de seară, dar chiar să ajungă să-ţi bată la uşă gîndindu-se că ceva trebuie să se fi întîmplat, tu adormiseşi şi visaseşi, în cîteva minute, o întreagă lume, o lume care abia se mişca în lumea reală odată cu pleoapele tale, cu grimasele feţei, sau cu două-trei vorbe fără noimă.

Se făcea că venise primăvara, o primăvară rece, proaspătă şi verde, şi tu tocmai ieşiseşi de la liturghie, iar părintele Daniel te trimisese pe coastă ca să-l schimbi pe Sofronie la păzitul vitelor. Era o bucurie acolo care creştea şi creştea şi care, prin propriul ei efort, îţi purta paşii, neobişnuit de mari, afară din curtea mănăstirii, pe deal în sus, trecînd de casa lui Ioan Corb, pe deasupra carierei de piatră, drept pe cărarea de pe povîrniş, pînă pe coastă, unde l-ai fluierat pe Sofronie de cum l-ai văzut, înştiinţîndu-l că ai venit să-l schimbi. Şi l-ai văzut pe Sofronie de la mare depărtare, cum vine spre tine, cu piciorul lui şchiop, legănîndu-se cînd în stînga, cînd în dreapta, gata-gata să se prăbuşească la fiecare pas, şi tu te îndreptai spre el şi el spre tine şi ştiai că acea zi este o zi minunată, o zi binecuvîntată de Dumnezeu; cînd ai ajuns însă foarte aproape de Sofronie, atît de aproape încît îi vedeai faţa trudită şi transpirată, fiind gata să-l saluţi, s-a făcut brusc noapte, o noapte friguroasă, cu lună plină şi stele care străluceau puternic pe cer, iar starea ta de bucurie era aceeaşi, numai că se estompa acum încet-încet, sub frică şi mîhnire; Sofronie nu mai era acolo, iar pe cîmp se auzeau tălăngile vacilor, vaci negre-negre, cu ochi aprinşi, care din cînd în cînd îşi întorceau capul înspre tine, dîndu-ţi de înţeles că sunt conştiente de prezenţa ta, dar că nu le pasă. Ai simţit atunci întunecarea, cînd toate lucrurile păreau pustii şi fără înţeles, ai ştiut că cineva te dusese departe, unde nu este nimeni şi ai mai ştiut că degeaba ai fi coborît spre mănăstire pe drumul cunoscut, pentru că nu mai era niciun drum cunoscut şi nici mănăstire. Totul se evaporase, totul se topise în noaptea asta, unde cineva te aruncase fără să-ţi spună nimic. Pe urmă ai început să simţi căldură, auzeai vag trosnetul lemnelor în sobă şi, împreună cu el, bătăile insistente în uşă ale fratelui Nectarie.

*

Dacă am trecut noaptea pe acolo eram beat şi dacă n-am trecut înseamnă că eram somnoros şi deprimat. Era undeva lîngă un butic chinezesc, cu uşi uriaşe de lemn unse cu vaselină. Îmi amintesc perfect cînd am prins în palmă pentru prima dată clanţa de metal, îngrozitor de mare şi de rece. Îmi amintesc perfect cum ea stătea ca o umbră în spatele meu, cotrobăind, cu mişcări discrete, prin buzunarele jachetei după căştile de la ipod.

Ştiu foarte bine că am intrat acolo însoţit de un scîrţîit vag, o reverberaţie joasă şi ascuţită care s-a lovit de întinderea întunecată a străzii. Ştiam că ea era la doi paşi în urmă, îi auzeam bocancii lovind frunzele şi o simţeam cum încă îşi caută fiecare buzunar după căştile ce refuzau să iasă la iveală.

La un moment dat am ajuns într-un mic ocol unde era atît de întuneric că abia îţi ghiceai forma mîinilor.

*

Eram în fostul club Minerul, acum rămas simplu Club, unde în hol erau mesele de biliard.

Jucam deja a treia partidă şi eram numai noi patru în tot salonul. De obicei stăteam acolo pînă pe la cinci, şase, cînd ne răzbea serios foamea. Eram teribil de plictisiţi şi afară era foarte cald.

La un moment dat, Rareş s-a apropiat de mine. Ştiam foarte bine care-i faza, aşa că mi-am lipit mîna de corpul lui şi-am deschis palma. Cînd am simţit forma uscată a teancului de bani n-am schiţat niciun gest şi continuam să fac o glumă despre jocul dezastruos al lui Alex. Am strîns pumnul şi i-am vîrît încet sub mînecă. Io plec puţin am zis şi m-am îndreptat spre toalete. Pînă acolo trebuia să treci printr-un culoar foarte, foarte lung şi foarte slab luminat. Pe margini era plin de mici coşuri de gunoi. Am numărat pînă la patru şi m-am oprit undeva la mijlocul culoarului. M-am întors cu faţa către intrare şi am rămas nemişcat cîteva secunde. Pe urmă m-am aplecat şi am băgat mîna în coş. Am simţit pungi de chipsuri peste pungi de chipsuri, sticle de jumate şi pachete de ţigări. Destul de curat, nimic lipicios. Am pus banii în fundul coşului şi mi-am continuat drumul spre toalete. Am intrat şi am stat aşa nemişcat, ascultîndu-mi respiraţia. Eram perfect calm.

*

Undeva, unde încă se mai poate trăi

în parte clar, în parte acoperit de staniu,

capetele în rezonanţă Influenţează.

Resturi de păsăret se ridică  şi se aşează—

steaguri arborate, vechile însemne ale constructorilor,

cînd ceva în paragină, altceva răsare.

„Cînd vine pe lume frăţiorul, fratele mai mare plînge”.

O zi, o altă zi, o mulţime de zile—

În parte clar, în parte afundat în întuneric,

Din Straturi, coţofana veghează.