Despre pisicile tolănite în soarele arzător al curții interioare (și acesta este numai un fel de a zice, un fel de a numi luminișul ițit în spatele cîtorva blocuri dipuse dreptunghiular) am vorbit la început cu prietenul nostru, încercînd parcă să găsim un ton, un ritm comun care să ne lubrifieze dialogul (deși, fiind amîndoi oameni ai muncii, uneori pînă la tîmpeală, relația asta banală, ce presupunea nimic mai mult decît o conversație într-o după amiază de duminică, promițător prelungindu-se spre o seară care parcă nu mai voia să vină, ar fi trebuit să meargă ca unsă, pentru că așa funcționează lucrurile astea între oameni care muncesc, dacă mai este și alcool prin preajmă, fără foarte multe tensiuni care țin de subsol, fără rafinamentele total neproductive ale celui care fierbe la foc mic, în suc propriu, pregătind supa contemplativă pentru cel care va să fie mai tîrziu), care să ne stabilească măcar constantele și să incite variabilele, niște minuscule chingi, sau punți în miniatură, care însă se umpluseră de praf, sau ruginiseră, avînd în vedere timpul scurs de la ultima activare a butonului verde din creier. Chiar, dragă Filip, îți mai amintești de butonul verde din creier? De acel mic amănunt aruncat de un profesor prin anul întîi, cel mai probabil la vreun curs de lingvistică și care devenise fascinant pentru noi, prin posibilitatea infintă de a-l exploata în bancuri sau în glumițe de tot felul, de cele mai multe ori subțiri și reconfortante?
Pisicile au fost, cu ocazia aceea, linia de start, locul de unde vorbele încep să alerge, spiritele să gîfîie, și îngusta buclă a lumii, în care, totuși, se pot înghesui doi oameni, a început să pulseze alert și susținut precum bătăile elastice ale inimii. Am trecut așa la o mică ceartă pe principii, observînd la prietenul nostru cît de experimentat pare, nu neapărat în arta polemicii, ci în aceea a conflictului, ca și cum starea conflictuală ar fi fost mediul său natural, habitatul în care respiră și se hrănește un creier pe care el, conflictul, l-a făcut mai elastic și mai rezistent la asemenea cerințe relaționale decît ar fi fost cazul. Gîlceava s-a referit în primul rînd la atitudine și la acțiune, mai precis la atitudinea justă, la acțiunea justă. Ce faci, cum ar veni, cînd cineva te calcă pe bombeuri? Sau, mai precis, cînd cineva îți dă un exemplu de răutate pură, iar tu suferi consecințele. Ce faci, sau ce poți să faci în asemenea condiții? Ripostezi imediat, sărind la jugulara preopinentului? Sau ignori înțelept și încerci să treci mai departe și, pînă la urmă, îți vei da seama că nu răutatea a fost mobilul crimei, ci, cumva, printr-o alchimie nefericită, pe care vei începe să o intuiești din ce în ce mai profund, de vină a fost prostia, de preferință însoțită de naivitate? Sau, o altă variantă de răspuns, i-o coci pe termen lung? Greu de spus, însă merită menționat că eu mă situam pe prima poziție (și încă mă situez, dar nuanțat!), eram, cum ar veni, adeptul săriturii la jugulară, în timp ce prietenul nostru, obosit și cumva, după cum am spus, măcinat de conflictualitate, a ales a doua variantă, cea inteligentă, care ignoră și nuanțează doar un pic. La o primă vedere sigur că cea de-a doua variantă pare varianta corectă, sună ca și cum așa ar trebui să funcționeze un om cu scaun la cap, un om care mai știe din cînd în cînd să facă și compromisuri, conștient că lumea este și o sumă de impulsuri nu totdeauna raționale și cărora, dacă le dai frîu liber s-ar putea să te îngroape definitiv, în timp ce prima variantă pare mai pasională, puțin orbită de propria furie care se manifestă necruțător, cu rapiditatea unui ac de scorpion care lovește din văgăuna sa. Lucrurile însă, în seara aceea nu au rămas, cum nu rămîn niciodată din fericire, atît de generale. De aceea, încă, poziția mea mi se pare cea mai bună, pentru că- i-am spus-o lui atunci, ți-o spun și ție acum- important este să faci ce trebuie, cînd trebuie, pentru că dacă nu ți s-ar putea întîmpla să ignori cînd trebuie să lovești și vițăvercea, adică să lovești atunci cînd trebuia să ignori. Sigur că de acum încolo se ridică o altă problemă, aceea care circumscrie o anumită temporalitate: cînd știi că trebuie să lovești și cînd să ignori, dar povestea și schema demonstrativă este prea vastă ca să mai încapă aici și în plus aș avea nevoie de vinul roșu și sec care mi-a vivificat axiomele din ziua respectivă.
Este greu, oricum, să bei vin roșu pe o căldură de aproape 30 de grade, care te prinde nepregătit, cu apariția ei bruscă după o iarnă- și ea anapoda- dar totuși iarnă. Din păcate îți vei aminti doar a doua zi- și întotdeauna a doua zi- că aveai la îndemînă varianta șprițului care ar fi putut îmblînzi și răcori spiritele într-o anumită măsură. Și astfel, cu litri și litri de vin roșu dat pe gît- și, de la un anumit moment încolo, turnat și pe tricou sau pe covorul cel nou din apartamentul cel nou al prietenului nostru; mai mult el decît mine totuși!- ajungi în zone de o luciditate limită, vecină cu halucinația, în care memoria și mai ales memoria, începe să patineze aiurea, să facă volute pe suprafața velină pe care doi oameni pot să o creeze în timpul nenumăratelor preludii și tachinări pe care și le fac, se ajunge, într-un timp nesfîrșit de accelerat, să se reitereze, pentru fiecare în parte și pentru amîndoi, cele mai importante momente din viață, Flashes before your eyes din numai cîteva cuvinte, din cîteva gesturi sau priviri. Centrii care pulsează în interiorul fiecăruia sunt punctați rînd pe rînd cu precizie, probabil cu ajutorul unor scurtături despre care mintea în starea ei naturală nu deține foarte multă informație.
Pe aici pe undeva, dragă Filip, se întîmplă. Îți povesteam data trecută despre categoria lucrurilor filipești, existentă la fiecare dintre cei care te-au cunoscut. Nu știu dacă este o generalitate, dar pot să îți spun că undeva între tachinări și momentele de apogeu ale discuției mele cu prietenul nostru comun a fost un declic, o scurtă descărcare electrică, îndeajuns să dea drumul la cutia cu minunății, din care au început să iasă, rînd pe rînd, în prezența unui auditoriu feminin (asta n-am precizat pînă acum), ca laptele din cocos, anecdotica referitoare la tine, care ne mai face și astăzi să rîdem în hohote sau să ne îngrozim un pic ca de isprava unui om nu tocmai întreg la minte. Am început cu primele zile, eu amintindu-mi discursurile tale popești, sufocant de haioase, din sala Shakespeare, care erau așteptate cu sufletul la gură de masa amorfă de studente (și erau cu zecile la acele prime cursuri), el și-a amintit de faza Curticăpeanu, eu, iarăși, mi-am amintit de antifoane (o imagine care cu siguranță o să mă urmărească toată viață), dar nu mai știam cu exactitate dacă le foloseai pentru dormit sau pentru altceva (nu cred că-ți începuseși încă acea carieră care te-a făcut celebru de adormitor prin sălile de lectură), el și-a amintit de ceasul tău neverosimil de mare care suna întotdeauna la fără zece, provocînd stupoare printre colegii din sală, dar mai ales aceasta se putea citi pe fața profesorului care, cu siguranță, mai avea cîte ceva de adăugat, eu mi-am amintit cum ai adormit la examenul domnului profesor Braga, într-o dumină însorită, lîngă o fereastră prin care se puteau auzi clopotele și se puteau zări oamenii care, evlavioși curgeau spre Sfînta Liturghie, el și-a amintit cum ți-ai luat masa tacticos la sala de lectură, desfăcînd foița de pe parizer încet și provocînd reacții foarte voilente în rîndul studioaselor din oficiu, iarăși eu mi-am amintit cum, cu fix o zi înainte le licență ai plecat voios la drum, de la mine spre Petuniei, cu o unitate centrală sub braț, sigur ne-am amintit amîndoi și inclusiv prezența feminină și-a amintit, de tot ce ai spart pînă atunci și de care noi aveam cunoștință, masa de sticlă de la Magnolia, despre care, dacă bine îmi aduc aminte, ai susținut că s-a spart din greșeală, dar nici eu și cred că nimeni nu te crede, despre mouse-ul lui Marius, despre care trebuie să recunosc că n-am înțeles prea bine, cum ai reușit să-l spargi și despre care prietenul nostru comun a spus ” e, pula, duoboșe, o dat cu iel die toți pereții”, sau despre tastatură (iarăși un obiect foarte greu de distrus, felicitări!, eu am aruncat-o cîndva de la etaj și nu s-a spart) și, în fine, ceasurile, minunatele ceasuri din cămin, care, așa sparte, sunt, cred, cel mai frumos portret al tău. Sigur că în tirada noastră nestăvilită au intrat și Nu deranjați, oră religioasă, sau crucea de scoci maro lipita peste calendarul ortodox, găurile din perete și altele asemenea, nu cred că am și nu voi putea vreodată să-mi fac, spațiu suficient ca să le povestesc pe toate, cert este că ne-am lăsat prinși în vertijul acesta categorial și cred că ne-am simțit foarte bine făcînd asta deși, mai spre sfîrșit, am cotit-o ușor pe psihanaliza și pe mustăceli, asta, desigur, ca să nu părem proști.
Unde se termină omul real, deci, și unde începe personajul? Filip cel din mintea noastră, un zvon, o iluzie, iar Filip cel din realitate poate că încă mai sparge lucruri de preț prin Turda, sau poate că nu mai sparge nimic, poate că vrea să toarne plozi, poate va vrea, îmboldit de vremuri să se facă alcoolist, sau poate, pur și simplu, domnul profesor Filip?
Sunt multe întrebări de pus, iar cel puțin la acestea este greu de găsit un răspuns.
VA URMA
